reportaj - De-a râsu` plânsu` în franceză

Şoc cultural. De asta ai parte când te muţi în Franţa. Acestea sunt vorbele unui student Erasmus de la Sorbonna. Să nu ştii sigur dacă pe luna viitoare universitatea ta îţi mai dă bursa infimă, să te rătăceşti prin metrourile Parisului cu harta oraşului în mână şi cu dicţionarul în alta şi să nu vezi Turnul Eiffel din prima seară, sunt doar cateva din grijile zilei de mâine ale studentului român de la Sorbonna. Ori părăseşte oraşul îndrăgostiţilor uitându-se în urmă

cu regret, ori rămâne cu gândul că mâine pleacă, şi acel mâine să se repete până la sfârşitul semestrului. Iar atunci să spună: Ei, n-a fost chiar aşa de greu.

Imediat cum ajungi pui în cântar bunele şi relele. Pe talerul cu bune pui prestigiul universităţii, pui studiile pentru care ai optat, pui turnul Eiffel şi Champs-Élisées, pui noţiunea de Paris şi de Franţa. Pe talerul cu rele aşezi distanţa care te desparte de cei dragi, mentalitatea de delăsare a franţuzilor, numărul mult mai mare al cursurilor de tocit faţă de cel din ţara natală, viaţa scumpă. Balanţa nu se înclină. Alegerea depinde de fiecare. Există varianta de plecat, dar cu regrete enorme, şi există varianta de a rămâne suportând condiţii destul de grele. Alegerea Simonei, o studentă Erasmus din România, e motivată pe deplin de ideea conform căreia ajungi să regreţi ce n-ai făcut. Cu toate că…

…să vezi cameră asemănătoare cu cea în care ai învăţat trei ani jumătate, să ai parte de acelaşi semnal wireless «căzător» precum este în Puşkin şi să te gândeşti că nu poţi intra în celebra universitate fără un permis special, ca şi cum ar fi o agenţie secretă, e destul de şocant. Elegant spus şi pe măsura înaltelor studii, fugi de cineva şi dai de altcineva.

Prima persoană cu care Simona a făcut cunoştinţă e Miguelita, colega de cameră. Ciufulită, leneşă şi nu prea ospitalieră. Aproape că a trecut luna de când convieţuiesc, dar încă nu s-a obişnuit cu ea. Şi-a pus în gând s-o mai strunească, să-i mai schimbe proastele obiceiuri. E, totuşi, destul de greu. E vorba de două culturi diferite. Indiferent că avem acelaşi sânge latin, există un ceva care ne diferenţiază.

Ea e româncă, colega e spaniolă, limba de conversaţie e franceza. Colega de la camera alăturată e din Olanda, vorbeşte germana şi ascultă în franceză. Dacă stau să mă gândesc bine, situaţia aceasta seamănă destul de mult cu cea pe care am întâlnit-o în satul meu. Bunica mea a fost nemţoaică, s-a căsătorit cu un oltean şi au locuit la graniţa dintre Maramureş şi Moldova, se confesează Simona.

Rugăciunea de seară se termină întotdeauna cu Doamne, ai grijă mâine de mine aici în ţara asta străină. … şi acest mâine să se prelungească până la sfârşitul semestrului.

editorial - Democratie cu martisor in piept

Ce ne diferenţiază de celelalte popoare sau naţii? Ce avem noi şi nu au ei? Obiceiul conform căruia cu o floare se face primăvară. Da, pe 1 martie o floare dăruita aduce zâmbetul şi seninătatea unei zile de primăvară.
Ne-am obişnuit ca în fiecare an, la început de martie, să ne oprim în faţa tarabelor cu mărţişoare de pe Copou, să ne scotocim prin buzunare şi să fluierăm a pagubă. Mărţişoare scumpe, aceleaşi modele cu păpuşi de anul trecut, aceiaşi vânzători, dar mai puţina lume. Coşarul şi trifoiul cu patru foi nu mai sunt la modă.
Ne-am obişnuit să înjurăm în gând municipalitatea din cauza proastei amplasări a tarabelor şi să trecem mai departe. Dar oare fastul de pe 8 martie nu ne aminteşte de fastul de pe 8 martie de acum 19 ani, adică de pe vremea comunismului? Şi atunci se sărbătoarea ziua mamei. Se compuneau poezii şi cântece şi se dădeau imense buchete cu flori mamei Republicii Socialiste România. Singura diferenţă e că nu era ziua femeii, era ziua mamei. După evenimentul despre care toţi vorbesc ca de dracul pentru că nu-i pomenesc numele, am hotărât să sărbătorim orice reprezentantă a genului feminin. Pretext pentru încă un pahar închinat în cinstea unei Eve, pentru încă o urare etc.
Pretext pentru încă o sărbătoare naţională…