Confesiunea unui jurnalistNU sunt tonomat. NU mă simt tonomat. NU cânt după cum mi se bagă o monedă. NU întreţin atmosfera pentru cei care dansează pe scena politică.
NU sunt pe post de mobilă şi nu vin din filmele cu cowboy. Nu pun melodii despre ochi albaştri pentru fetele blonde vrăjite de pălăriile uriaşe ale cowboy-lor.
Joc în piese nu întotdeauna cu happy-end. Prefer nişte frâne “lucrate” decât cenzura pe hârtie. Mâna mi se odihneşte doar când scriu, gura mi se închide când păstrez tăcere, urechile mi se ciulesc când ascult prin perete cu cana sau paharul, ochii se închid când mă rog.
Scriu despre lume, despre ce se întâmplă în jur. Când cere meseria, o fac pe-a detectivul, mă bag în canal, merg în Ferentari, tratez incognito cu traficanţii de carne vie.
Sunt ceea ce cere publicul.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu