Şoc cultural. De asta ai parte când te muţi în Franţa. Acestea sunt vorbele unui student Erasmus de la Sorbonna. Să nu ştii sigur dacă pe luna viitoare universitatea ta îţi mai dă bursa infimă, să te rătăceşti prin metrourile Parisului cu harta oraşului în mână şi cu dicţionarul în alta şi să nu vezi Turnul Eiffel din prima seară, sunt doar cateva din grijile zilei de mâine ale studentului român de la Sorbonna. Ori părăseşte oraşul îndrăgostiţilor uitându-se în urmă
cu regret, ori rămâne cu gândul că mâine pleacă, şi acel mâine să se repete până la sfârşitul semestrului. Iar atunci să spună: Ei, n-a fost chiar aşa de greu.
Imediat cum ajungi pui în cântar bunele şi relele. Pe talerul cu bune pui prestigiul universităţii, pui studiile pentru care ai optat, pui turnul Eiffel şi Champs-Élisées, pui noţiunea de Paris şi de Franţa. Pe talerul cu rele aşezi distanţa care te desparte de cei dragi, mentalitatea de delăsare a franţuzilor, numărul mult mai mare al cursurilor de tocit faţă de cel din ţara natală, viaţa scumpă. Balanţa nu se înclină. Alegerea depinde de fiecare. Există varianta de plecat, dar cu regrete enorme, şi există varianta de a rămâne suportând condiţii destul de grele. Alegerea Simonei, o studentă Erasmus din România, e motivată pe deplin de ideea conform căreia ajungi să regreţi ce n-ai făcut. Cu toate că…
…să vezi cameră asemănătoare cu cea în care ai învăţat trei ani jumătate, să ai parte de acelaşi semnal wireless «căzător» precum este în Puşkin şi să te gândeşti că nu poţi intra în celebra universitate fără un permis special, ca şi cum ar fi o agenţie secretă, e destul de şocant. Elegant spus şi pe măsura înaltelor studii, fugi de cineva şi dai de altcineva.
Prima persoană cu care Simona a făcut cunoştinţă e Miguelita, colega de cameră. Ciufulită, leneşă şi nu prea ospitalieră. Aproape că a trecut luna de când convieţuiesc, dar încă nu s-a obişnuit cu ea. Şi-a pus în gând s-o mai strunească, să-i mai schimbe proastele obiceiuri. E, totuşi, destul de greu. E vorba de două culturi diferite. Indiferent că avem acelaşi sânge latin, există un ceva care ne
diferenţiază.
Ea e româncă, colega e spaniolă, limba de conversaţie e franceza. Colega de la camera alăturată e din Olanda, vorbeşte germana şi ascultă în franceză. Dacă stau să mă gândesc bine, situaţia aceasta seamănă destul de mult cu cea pe care am întâlnit-o în satul meu. Bunica mea a fost nemţoaică, s-a căsătorit cu un oltean şi au locuit la graniţa dintre Maramureş şi Moldova, se confesează Simona.
Rugăciunea de seară se termină întotdeauna cu Doamne, ai grijă mâine de mine aici în ţara asta străină. … şi acest mâine să se prelungească până la sfârşitul semestrului.
Imediat cum ajungi pui în cântar bunele şi relele. Pe talerul cu bune pui prestigiul universităţii, pui studiile pentru care ai optat, pui turnul Eiffel şi Champs-Élisées, pui noţiunea de Paris şi de Franţa. Pe talerul cu rele aşezi distanţa care te desparte de cei dragi, mentalitatea de delăsare a franţuzilor, numărul mult mai mare al cursurilor de tocit faţă de cel din ţara natală, viaţa scumpă. Balanţa nu se înclină. Alegerea depinde de fiecare. Există varianta de plecat, dar cu regrete enorme, şi există varianta de a rămâne suportând condiţii destul de grele. Alegerea Simonei, o studentă Erasmus din România, e motivată pe deplin de ideea conform căreia ajungi să regreţi ce n-ai făcut. Cu toate că…
…să vezi cameră asemănătoare cu cea în care ai învăţat trei ani jumătate, să ai parte de acelaşi semnal wireless «căzător» precum este în Puşkin şi să te gândeşti că nu poţi intra în celebra universitate fără un permis special, ca şi cum ar fi o agenţie secretă, e destul de şocant. Elegant spus şi pe măsura înaltelor studii, fugi de cineva şi dai de altcineva.
Prima persoană cu care Simona a făcut cunoştinţă e Miguelita, colega de cameră. Ciufulită, leneşă şi nu prea ospitalieră. Aproape că a trecut luna de când convieţuiesc, dar încă nu s-a obişnuit cu ea. Şi-a pus în gând s-o mai strunească, să-i mai schimbe proastele obiceiuri. E, totuşi, destul de greu. E vorba de două culturi diferite. Indiferent că avem acelaşi sânge latin, există un ceva care ne
diferenţiază.Ea e româncă, colega e spaniolă, limba de conversaţie e franceza. Colega de la camera alăturată e din Olanda, vorbeşte germana şi ascultă în franceză. Dacă stau să mă gândesc bine, situaţia aceasta seamănă destul de mult cu cea pe care am întâlnit-o în satul meu. Bunica mea a fost nemţoaică, s-a căsătorit cu un oltean şi au locuit la graniţa dintre Maramureş şi Moldova, se confesează Simona.
Rugăciunea de seară se termină întotdeauna cu Doamne, ai grijă mâine de mine aici în ţara asta străină. … şi acest mâine să se prelungească până la sfârşitul semestrului.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu